Eu nu imi aduc aminte de caruciorul in care am crescut… poate ca nici nu am avut, trebuie sa-mi intreb mama. Imi aduc aminte insa de patut. Un patut mic si maroniu alb prin ale carui grilaj am inceput sa deslusesc imagini. Alb negre sau color, imagini care s-au pierdut insa in groapa marianelor memoriei mele de elefant, dar care din cind in cind isi fac drum pina spre suprafata, de unde le pescuiesc ca pe niste ravase in sticle etanse lansate cu speranta in ocean. Imi aduc aminte insa de sticla de lapte… de biberonul meu din care m-am hranit pina aproape de trei ani. De fapt biberonul meu era doar o sticla de Pepsi in gitul caruia era infipt tacticos un biberon. Intotdeauna mi-am imaginat ca la sfirsitul vietii voi ajunge intr-un loc in care asezat pe un fotoliu comod imi voi revedea viata, inregistrata pe banda magnetica divina de cineva de sus. Asa ca nu m-am grabit sa fac poze cu orice ocazie, intotdeauna avind convingerea ca cineva undeva sus inregistreaza fiecare moment. Asta probabil ma ajutat sa-mi dezvolt foarte mult memoria fotografica cu care am prajit mii de instantanee pe sinapsele din ce in ce mai incarcate si din care in fiecare an, mii de imagini se pierd in groapa marianelor memorie mele de elefant. Tocmai de aceea imi re-aduc aminte patutul meu maroniu alb si de fiecare data imaginea e stearsa si putin nefocalizata. Dar cu cit ma gindesc mai mult la ea, patutul meu maroniu alb intra mai mult in focus si se vede din ce in ce mai clar. Oare unde o fi patutul meu?. Insa tot nu imi aduc aminte de carucior… nu reusesc sa-mi aliniez neuronii astfel incit sa produca un ravas care sa contina imaginea caruciorului, cred ca nici nu am avut… trebuie neaparat sa o intreb pe mama, cu siguranta ca ea stie. Oare nu cumva pozele ne limiteaza imaginatia si ne pun in fata adevarul absolut in detalii imposibil de stocat in mintea umana?
Intr-o instanta a caruciorului Uppababy Stroller va creste bbl nostru . Cu siguranta ca ea isi va aduce aminte de caruciorul ei pentru simplul fapt ca in anul 2010, sa faci o poza este atit de simplu cum era aprinsul unui televizor atunci cind eu traiam intr-un patut maroniu alb, care avea desenata o Alba ca zapada cu toti cei sapte pitici, prin ale carui grilaje de lemn am inceput sa inregistrez primele mele imagini cu lumea inconjuratoare.
Urmeaza 2010, probabil cel mai interesant an al vietii noastre.
Later edit: Am vorbit cu mama si mi-a spus ca am avut carucior, dar nu prea imi placeam sa stau in el. Si tot mama mi-a spus ca patutul meu era alb, iar cel maroniu era al lui Bobby. Se pare ca exista si niste poze. Mau, pls scaneaza-le si trimite-mi-le si mie.
…
. 